Copilăria mea e presărată cu amintiri despre jucăriile pe care părinții noștri ni le “vărsau” dintr-o plasă mie și surorii mele. Pe vremea noastră, deși aveam o cameră a copiilor, nu exista totuși o etajeră sau un dulap unde să ne ținem jucăriile la îndemână, așa că soluția salvatoare a părinților noștri a fost ca să le punem la grămada în vreo două plase mari.
Spațiul de joacă al Marei a suferit mai multe schimbări: cât a fost bebe, nu prea avea nevoie de mare lucru, nici nu i-am cumpărat decât o salteluță de activități în care a stat relativ puțin. A început să tot primească tot felul de jucării: de dentiție, din pluș, cu butoane și muzică, de mânuit, de citit, așa că le-am “organizat” pe toate într-o cutie.
Curând, mi-am dat seama că nu e o soluție pe termen lung, așa că am investit în prima etajeră în stil Montessori (cu rafturile expuse, ca să își poată alege ea singură dintre jucăriile pe care ocazional i le mai roteam eu). După prima aniversare, au apărut în peisaj multe jucării mai voluminoase (mașinuță cu melodii, cărucior cu bebeluș, cutii de tot felul, cărți tot mai multe etc. etc.), așa că ne-am dat seama că nu e suficientă nici etajera simplă pe care o aveam.
În jurul vârstei de 2 ani, am reorganizat întreaga noastră bibliotecă și implicit și cărțile copiilor, și am trecut la o etajeră cu 4×4 rafturi de la ikea, pe care am aranjat-o tot în stil Montessori, cu puțină groază ce-i drept, pentru că mă gândeam că o să fie goală mai tot timpul, iar cărțile, jucăriile și cutiile o să fie în mijlocul casei. Din fericire, nu e (chiar) așa, sunt destul de rare momentele în care sunt mai mult de 3-4 jucării/jocuri în desfășurare – și asta se întamplă exclusiv când copiii se joacă împreună cu tati sau nu sunt eu prin preajmă.
Cand plecăm de acasă, NU luăm niciodată jucării după noi (cel mult un bebeluș sau o păpușică, de care Mara trebuie să aibă grijă până venim acasă). Nu plecăm cu geanta de jucării după noi, nu fac crize dacă văd că alți copii au nu știu câte jucării și ei nu au niciuna, cel mult le cerem împreună cu mami sau tati și le împrumutăm, iar la plecare le înapoiem (uneori cu greu, dar întotdeauna le dăm înapoi). Repetăm de când erau mici același scenariu și în timp s-au obișnuit, iar pentru că nu le-am interzis niciodată să pună mâna pe jucării în magazine sau în parc, putem supraviețui fără să cumpărăm câte ceva la fiecare ieșire. Le explicăm că jucăria nu e a noastră, dar putem să o vedem și apoi o lăsăm la locul ei. Până acum a funcționat perfect, fără scene de plâns și urelete.
Ce facem noi când ieșim pe afară și nu avem jucării la noi? Improvizăm:
- La groapa de nisip orice băț, rămurică cu frunze, floare, cutie, dop sau con se transformă în “ceva“, creeăm o poveste pe marginea lor și uite cum se distrează copiii când nu avem cu noi jucăriile de nisip.
- Când Mara vrea să deseneze pe asfalt și nu avem cretă colorată la noi, folosim o bucățică de țiglă găsită pe jos, sau o bucățica de BCA.
- După ploaia de vară, când nu avem cizmele de cauciuc în picioare, ne jucăm în balta cu apă aruncând pietricele și facem concurs: care aruncă mai departe, care pietricică face ‘pleosc‘ mai tare, cine aruncă cea mai mică/mare piatră etc. etc.
- Tot dupa ploaie, ieșim să căutăm melci și să povestim cu ei: oare unde vrea să meargă melcul ăsta? oare ce a păpat?
- Din petricele facem turnulețe sau castele, sau garaje unde “parcam” bărcuțe făcute din coji de nucă sau mașini din bucăți de lemne.
- Pescuim cu undița făcuta din o crenguță subțire:
De multe ori s-a întâmplat ca unii copii care au venit în parc cu jucăriile lor, și ne-au văzut cum ne distrăm, să vină să se joace cu noi, spre supărarea părinților, care îi îndemnau să se întoarcă la jucăriile lor, să stea deoparte de “mizeriile” alea…
Sunt și momente în care nu avem la îndemană nici măcar jucăriile astea naturale, așa că improvizăm mai departe. Vă scriu mai jos câteva exemple, ca să știti și voi ce să faceți cu copiii data viitoare când puii devin nerăbdători în timp ce voi, părinții, faceți ceva ce implică mâini ocupate:
- “1, 2, 3, la perete STOP!” – de departe cel mai amuzant joc pentru ei la vârsta asta, îl jucăm și când suntem în casă și avem chef de o hârjoneală, și când am nevoie de puțină liniște pentru ca să mă concentrez să pun mâncarea la foc, și când suntem afară și trebuie să asteptăm de exemplu la casa de marcat și în special Mara nu mai are răbdare. Ideea e simplă: când spunem 1, 2, 3, la perete STOP! și arătam cu degetul spre o persoană, acea persoană trebuie să “înghețe”, adică să nu mai miște deloc. De fiecare dată iese cu râsete, pentru că întotdeauna cineva se mișcă (sau dacă nu, o facem noi să se miște!), și uite cum râdem cu toții cu gura la urechi!
- Numărăm obiectele de o anumită culoare – asta a început să îi placă Marei după ce a învățat să numească mai multe culori. Jocul ăsta îl facem când avem de mers mult pe jos sau cu busul și vedem multe mașini, alegem o culoare și le număram pe toate care ne ies în cale.
- Cântăm și dansăm cât mai haios – dacă e ceva care m-a salvat întotdeauna, dar ăntotdeauna, a fost cântatul. Așa, cu vocea mea afoană cu tot, copiilor le place. Și știți ce? Totul stă în intonație, mimică și zâmbet 🙂 Nu aș fi crezut că un cântecel stupid, inventat pe loc (chiar despre situația în cauză) poate să aducă zâmbete pe fețe triste și plânse, iar câteva mișcări și hârjoneli pot destresa atât de repede un copil supărat!
- “Fără pupici!” – e un joc pe care l-am inițiat după ce am observat că pe Mara o deranja să o sărut fără oprire (pai ce să fac dacă e așa o dulceață de fată?!) și atunci m-am hotărât să îi respect dorința și am început să joc eu rolul ei de fetiță îmbufnată. Pornind de la replici ca și: “Fără pupici! Nu mai vreau niciun pupic! Ce-i asta, domnule? Toată ziua tot un pupic… m-am săturat! Nu mai vreau niciun pupic!“, urmate de ștersul pupicilor de pe obraz, mâini, picioare etc., până la suflatul pupicilor de pe tot corpul… în fine, ați prins ideea! Nu vă povestesc cât e de încântată de jocul ăsta și cum vine acum singură ca să imi dea mici sărutări, tocmai ca să ne hârjonim și să râdem de cum încerc eu să scap de pupicii ei și nu reușesc!
Sunt sigură că aveți și voi multe exemple de jocuri “salvatoare de moment”, așa că vă invit să le povestiți cu noi!