Sunt momente in viata mea in care vreau sa pun totul pe pauza. Cand totul devine coplesitor, cand vreau pur si simplu sa inghet clipa. Cand simt ca toti sunt inaintea mea, iar eu raman un punct minuscul ce nu se misca. Cand parca simt ca am ramas in urma tuturor.
Sunt momente in care cuvintele ingheata pe limba si nu vor sa iasa nici fortate. Iar frustrarea pentru neputinta asta in sine se adauga starilor nedefinite care deja ma umplu oricum.
E nevoie de o reorganizare interna serioasa. Sa iau fiecare bucatica rasturnata si sa o pun la locul ei in ordinea care sa ma faca din nou sa functionez optim. Nu in avarie, nu acceptabil, nu bine. Doar optim.
Cel mai greu mi se pare sa gasesc frumosul in orice context, mai ales atunci cand creierul e setat sa vada doar raul, doar inconfortul, doar presiunea. Sa vad lectia pe care fiecare situatie mi-o pune la dispozitie. Filele cartii sunt albe intotdeauna, ramane ca eu sa aleg cu ce doresc sa o scriu si sa o colorez.
Ma scuzati, unele zile sunt si asa, in avarie.