Ai fi crezut că după o săptămână de vacanță a copiilor la bunici și de vacanță în doi a părinților, totul e roz când ne reîntâlnim, nu-i așa? Ei bine, nu chiar…
Dacă la început toți ne-am bucurat din cale-afară să fim din nou împreună, la scurt timp după aceea fiecare a izbucnit în felul lui. Copiii au devenit tot mai revendicativi, eu tot mai puțin răbdătoare, tati tot mai neliniștit. Combinația explozivă, știți voi!
Așa că am hotărât să îmi cobor toate așteptările și efectiv să merg cu valul. Ce m-a deconcentrat a fost nevoia de timp special în doi a fiecărui copil împreună cu mine, timp în care fiecare copil să fie văzut în întregime, iar focusul să fie în totalitate spre el. Buuuun, ușor de zis, greu de făcut, pentru că eu sunt doar una, iar ei sunt doi, ajutor nu avem din nicio altă parte.
Gelozia asta frătească a dus la tot felul de lupte de putere între Mara și Andrei, iar pe mine m-a dus la cele mai mari frustrări. Știam că trebuie să facem ceva pentru a-i ajuta să coopereze, dar nu-mi venea nicio idee.
Iar apoi mi-am adus aminte: înainte de a pleca la bunici, copiii primiseră primul lor joc de colaborare, se numește Fram – Nu privi înapoi! Știu că l-am despachetat și testat chiar atunci, însă nu apucasem să ne jucăm prea mult, dar un lucru mi-a rămas în minte. Să vă povestesc!
Andrei e genul de copil foarte competitiv – el, fiind mai mic, a trăit tot timpul cu exemplul surorii mai mari care putea face chestii – așa că și el trebuia să poată să facă orice chestie. De exemplu, Andrei se dădea super bine cu bicicleta fără roți ajutătoare încă de când avea 2 ani, doar pentru că o vedea pe sora lui și nu există să facă unul ceva fără celălalt.
Dar să revenim la jocul cel nou. Când l-am deschis și am asamblat piesele, Andrei deja voia să câștige: să lipească mai multe abțibilduri decât Mara, să pună mai multe piese din puzzle pentru a forma tabla (jocul e foarte fain gândit, astfel încât să implice copiii chiar și în lipirea abțibildurilor pe pioni, iar tabla de joc e alcătuită ca un puzzle mai mare). Deja era în modul competiție. Dar s-a dezumflat curând, după ce am citit instrucțiunile jocului!
Ne-am dat seama că aici nu câștigă doar unul, ci ori câștigă toți, ori pierd toți concurenții!
Oooooook, așa că azi le-am propus să ieșim puțin din rutina zilnică și să facem un picnic în grădina din fața blocului. Am pus hamacul la umbră și le-am lăsat jocul cu Fram pe o păturică. Trebuia să lucrez la un proiect, așa că le-am propus să rămână singuri la joacă, cu condiția să respecte regulile de siguranță pe care le știu și le amintim cu fiecare ocazie.
Au fost tare entuziasmați, fiind prima dată când le-am permis să stea singuri afară (cu toate că eu eram lângă fereastră, supraveghindu-i tot timpul). Îi auzeam cum discută ei și își împart pionii, cum pornesc jocul și cum primeau cărțile de pericol și de ajutor, cum colaborează și muncesc în echipă, pentru a parcurge traseul cu capcane.
Dacă doreau să câștige jocul, era nevoie să facă un efort de cooperare și să se ajute unul pe celălalt pentru a-i salva pe Fram și pe cei cinci prieteni să scape de dresorul furios. De exemplu, când unul dintre personaje risca să fie ajuns de dresor, ei trebuiau să îl salveze pe cel rămas în urmă, ori dacă unul dintre jucători rămânea blocat, celălalt putea să aleagă să îl salveze, folosind una din cărțile lui de ajutor. Totul ținea de colaborare și comunicare.
După vreo 40 de minute (which is a lot, trust me!), m-au chemat să le lămuresc una dintre reguli și le-am mărturisit atunci că sunt mândră de ei, pentru că amândoi erau atenți la scopul jocului și au reușit să colaboreze tare frumos până aici.
S-au simțit plini de importanță, am văzut atunci cum zâmbesc amândoi cu o complicitate frățească, și, pe bune, tot restul zilei s-au purtat exemplar unul cu altul: s-au ajutat la spălatul bicicletelor (le-am dat câteva activități care să îi țină ocupați afară, ca să nu se îndepărteze de casă), s-au cățărat împreună în corcoduș și în prun că să culeagă fructe, s-au jucat de-a mama și copilul (neverending play pentru ei) și au venit râzând în casă, la masa de amiază.
***
Am stat și m-am gândit atunci: de ce e așa de important spiritul de cooperare, mai ales între frați? Păi, pe scurt, ca să rămână părinții cu toate țiglele la locul lor! :))))
Știți și voi că relațiile dintre frați sunt fluide, în permanentă reașezare. Oricât de mult ne dorim, nu putem să le impunem fraților să se iubească unul pe celălalt sau să aibă o relație constantă de apropiere. Uneori ei se înțeleg de minune, alteori ies cele mai mari scântei.
Dar ceea ce putem face e să îi ajutăm să învețe că deruta asta din amalgamul de sentimente – pe care abia le descoperă cât sunt mici – e ceva perfect normal, care poate fi descâlcit cu ajutor din partea părinților.
Îi putem ajuta să colaboreze, în loc să se ia la întrecere pentru orice, propunându-le, de exemplu, să facă echipă împreună pentru a bifa o activitate: “Sunteți o echipă grozavă voi, ați reușit să faceți x sau y lucru împreună!”
Prin simplul fapt că focusul s-a mutat de la “a fi în competiție unul cu celălalt” la “a colabora în echipă pentru ca amândoi să câștige”, dinamica dintre frați s-a schimbat complet!
Dacă testați și voi jocul (pe care îl găsiți aici), sunt curioasă cum v-a ajutat: ce funcționează la voi, atunci când sunt momente de gelozie și comportamente de competiţie sau ceartă între frați?