Într-una din zilele trecute, am trăit o experiență de panică reală ca părinte. Într-o singură după-masă, amândoi copiii s-au pierdut pe rând de tatăl lor, în timp ce erau la un eveniment aglomerat din Cluj.
Bineînțeles, așa cum e ironia sorții, chestiunea s-a întâmplat atunci când eu nu am fost împreună cu ei, parcă tocmai pentru a crește sentimentul meu de disperare, pusă în situația de a nu avea absolut niciun control asupra a ce s-a întâmplat…
Pe scurt, Steli le-a propus copiilor să meargă împreună la deschiderea Transylvania Rally, prima etapă din Campionatul European de Raliuri și etapa din Campionatul Național de Raliuri. Organizatorii au pregătit multe evenimente destinate copiilor, așa că eram siguri că Mara și Andrei se vor distra de minune din nou în preajma mașinilor de curse.
Așa că m-au lăsat pe mine să lucrez acasă și ei au pornit spre Rally Kids Zone, unde au admirat mașinile de curse, s-au suit la volanul bolidelor puternice, au mâncat înghețată și au primit autografe de la șoferii de curse.
Mi-l și imaginez pe Andrei, căruia îi curge probabil benzină prin vene în loc de sânge, cum a urcat în fiecare mașină și cum s-a prefăcut că învârte rapid volanul și accelerează în timp ce scoate sunete de roți ce derapează.
Se pare ca evenimentul a strâns foarte multă lume, așa că nu e de mirare că ăștia micii au fost mai greu de supravegheat. Marea greșeală a fost că au plecat la eveniment cu tot cu bicicletele copiilor și cățelul nostru, Ollie, ceea ce din start a făcut ca lucrurile să fie și mai greu de gestionat de către un singur părinte.
Prima care s-a pierdut a fost Mara, care a dispărut pentru câteva momente din raza vizuală a lui Steli, însă a apărut destul de repede inapoi.
Deși Steli le-a explicat amândurora că e foarte important să rămana lângă el și să nu îl scape din privire și chiar le-a dat exemplul unui băiat de 10 ani care s-a pierdut de tatăl lui, copiii tot nu au respectat regulile de siguranță.
La un moment dat, Andrei s-a suit într-o mașina de raliu și curând s-a îndepărtat de tati. Când și-a dat seama că nu îl mai vede pe zmeu, Steli a pornit în căutarea lui, însă nu l-a găsit timp de vreo 10 minute.
Norocul a fost că spațiul era îngrădit, deci nu exista riscul de a ieși în stradă sau de a pleca mai departe de zona unde se aflau.
Andrei a fost găsit de o doamnă care l-a dus la scenă, unde a anunțat la microfon că s-a găsit un copilaș ce își caută parintele.
Din câte am înțeles, puiul meu nu a plâns, dar sunt convinsă că nici nu a vorbit nimic în momentele acelea.
I-am învățat pe copii câteva reguli de siguranță încă de când au învățat să vorbească: să își spună prenumele și numele întreg, să știe numele ambilor părinți, să știe adresa unde locuim. Adresa încă nu o țin minte pe de-a-ntregul, însă restul detaliilor le cunosc. Știu de asemenea că, dacă se pierd de noi, trebuie să apeleze la o persoană adultă în uniformă sau la o mamă cu copilaș(i), cărora trebuie să le ceară ajutorul:
“M-am pierdut de mami/tati. Vă rog să mă ajutați să îi găsesc. Numele meu este X, locuiesc în Y, pe părintele meu îl cheamă Z“
Am tot stat și m-am gândit: deși copiii cunosc regulile astea, probabil că blocajul emoțional și spaima au fost atât de mari, încât pur și simplu nu au putut să ofere informațiile astea prețioase.
Așa că am căutat o soluție supliementară. Steli a propus să le facem tatuaje semi-permanente cu henna sau blue magic, însă am impresia că nu e chiar o soluție potrivită pentru copiii de vârsta lor. Deși pigmentul se extrage dintr-un fruct, deci este o varianta 100% naturală și sigură de tatuaj temporar de culoare închisă, ține totuși doar între 10-15 zile pe piele și nu ar rezista la spălările repetate necesare unor copii.
Așa că am mai căutat și ale soluții și așa am găsit brățările de identificare pentru copii, care sunt de două feluri: de unică folosință sau refolosibile. Am ales să luăm două modele refolosibile, în speranța că vor ține timp de mai multe evenimente în aer liber la care planificăm să mergem împreună cu copiii vara asta.
Copiii și-au ales singuri modelele preferate de aici, apoi am completat împreună datele de contact. I-am învățat că în cazul în care se pierd de noi, pe lângă regulile deja știute (pe care le-am repetat înca o dată), să arate brățara persoanei care îi găsește, iar aceasta îi va suna pe mama sau pe tata.
Sper din suflet să nu mai trebuiască să trecem niciodată prin momente din acestea și vă invit să îi învățati și pe copiii voștri ce trebuie să facă în cazul în care se pierd de voi. Nu uitați: siguranța înainte de toate!