Îmi aduc aminte perfect cum am complotat împreună cu Dodo, sora mea, ca să o aducem acasă într-o seară de iarnă, acum 14 ani. Era la finalul primului meu an departe de casă, de familie, și ai mei îmi mai scriau scrisori ca să îmi povestească ce mai e pe-acasă.
Azi am recitit toate scrisorile. Sunt trei de la mama, tata și Dodo și una de la Buni. Toate sunt scrise de mână și au un farmec aparte. Între cele trei scrisori, a apărut și Ada în viața noastră.
Mi s-a făcut dor instant de zilele alea, deși îmi aduc aminte că atunci totul era infinit mai greu pentru mine. Eram departe de casă, singură printre atâția oameni pe care nu îi cunoșteam și știu că îmi era dor de ai mei, dar și lor de mine.
La sfârșitul lui noiembrie 2014, am primit un telefon de la o prietenă din liceu, care mi-a spus că are pentru mine un pui de boxer, și că aș putea să îl iau undeva după mijlocul lunii decembrie.
Eram atât de încântată! Bineînțeles, trebuia să mă gândesc cum să fac rost de bani împreună cu Dodo pentru a o cumpăra. Până la urmă, ne-a ajutat Buni, căreia nici până în momentul de față nu i-am înapoiat datoria…
Ne-am strecurat afară din casă într-o zi friguroasă de decembrie și am mers după pui. Nici prin cap nu ne-a trecut că ar fi trebuit să avem o cutie sau ceva călduros în care să o transportăm, așa că am luat-o sub geaca mea, încheiată cu fermoarul până la piept, ca să poată respira.
Modâgeața însă era atât de speriată și înfrigurată, încât s-a adăpostit în mâneca mea, așa era de mică…
Am vrut să le facem părinților o surpriză de Crăciun, să fie cumva un cadou pentru ei. Țin minte că am sunat la ușă special ca să vedem reacția mamei. Am râs atunci când am văzut cum s-a schimbat de la expresia duioasă la prima vedere a cățelușei, la figura gravă când și-a dat seama că avea să rămână cu ei, pentru că eu mai mult ca sigur nu o puteam duce cu mine în Cluj, la facultate. Am numit-o Ada.
Cred că pot spune cu siguranță ca eu nu i-am fost niciodată cu adevărat stăpână lui Ada. Acasă la ai mei a fost iubită, îngrijită, crescută și dresată în mare parte de Dodo, apoi de mama și tata. Cumva m-am simtit întotdeauna ca un outsider în relația cu ea, deși am iubit-o și am simțit că face parte din familia noastră.
Mor acum de ciudă, când suntem în era tehnologiei și facem mii de poze și ne este atât de ușor să localizăm în timp un eveniment, iar eu nu sunt în stare să găsesc prima poză pe care o avem cu Ada…
Au trecut 14 ani de atunci și ieri, 18 mai 2018, a fost o zi teribilă. Sunt atât de departe de casă, de ai mei și de Ada. Ieri și-au luat rămas bun de la ea. Eu nu am fost acolo, am fost în lumea mea, aici în Cluj, departe de toată suferința pe care au trăit-o. Simt că totul s-a întâmplat fără mine…
Glumeam de multe ori și ziceam că alți câini ar fi dat orice să fi trăit viața faină pe care a avut-o alături de ai mei acasă… “Asta-i viață de câine?!” ziceam când ne mai supăra și o “certam”.
Poate pentru unii sună ciudat, însă la noi în familie câinii sunt prețuiți și tratați cu respect. Dacă e un lucru de care sunt sigură și sunt tare mândră, acela e că Ada a fost iubită și prețuită de către toți. Dodo, mama, tata, toți care au cunoscut-o și s-au jucat măcar o dată cu ea știu că era un câine de o bunătate și o blândețe infinită, în ciuda aspectului masiv pe care l-a avut în ultimii ani.
Drum lin să ai, iubita mea! Îmi pare atât de rău că nu am fost lângă tine în ultimele clipe, dar știu că ai plecat în pace și înconjurată de iubire. Sunt mândră că ai fost partenera noastră de joacă și ai crescut alături de noi și de copiii noștri. Te vom iubi pentru totodeauna!