Cred ca au trecut mai bine de 4 ani de cand nu am mai fost pe traseu serios de munte si am resimtit din plin lipsa de antrenament si de conditie fizica. Pluuus noptile cu treziri nenumarate pentru alaptat si alinat dureri de gingii… hai sa zicem ca nu am fost deloc in cea mai buna forma a mea!
Am pornit sambata dimineata catre Borsa, Maramures, de unde urma sa mergem pe doua trasee: primul catre Cascada Cailor si al doilea catre varful Pietrosul Rodnei.
In prima zi, fiind deja mare parte din zi pierduta pe drum si cu cautare de cazare, ne-am pornit cu telescaunul pana sus pe platoul de unde incepea traseul marcat catre cascada. A fost tare ciudat sa il duc pe Ollie in brate pe telescaun, am si uitat cat e de greu de cand nu l-am mai ridicat in brate!
Drumul pana la cascada e tare frumos, merge printr-o padure de brazi inalti, iar vremea a fost minunata, cu soare si cer senin.
Cascada Cailor e cea mai mare cadere de apa din Romania, cu o inaltime de 80 de metri, iar legenda spune ca numele ii vine dupa o intamplare nefericita din timpul unei furtuni, cand o turma de cai a fost incoltita de un urs pe marginea platoului unde se formeaza cascada, si din cauza vizibilitatii reduse caii au sarit in gol peste cascada.
La intoarcere am venit pe alt traseu, mult mai putin circulat, si cu ocazia asta am descoperit o multime de pensiuni agro-turistice chiar la baza telescaunului, mult mai primitoare si mai cochete decat pensiunea noastra, unde aveam impresia ca suntem pe platoul de filmare al filmului The Addams Family.
A doua zi am pornit mult mai de dimineata pe un traseu care din start m-a speriat: 10 ore de mers pe jos, cu copiii purtati!! Norocul a fost ca am mers intr-o gasca mai mare si am avut ajutor cu transportul lui Andrei, altfel nicigand nu as fi reusit sa termin traseul…
Drumul e pietruit in mare parte, sunt cateva scurtaturi pe poteca de pamant, si e in mare parte urcare-urcare-urcare. Am facut multe pauze, copiii au si adormit purtati in spate sau la piept, iar la jumatea traseului (la lacul Iezer) eram destul de ingrozita la gandul ca, desi eram deja epuizata, mai aveam inca pe atata de urcat, de data asta prin gol alpin si doar pe drum pietruit.
Sunt foarte recunoascatoare ca amandoi copiii au fost destul de cooperanti, au mers mare parte din traseu si impreuna cu prietenii nostri si au fost fericiti sa fie in natura pentru asa mult timp.
Drumul catre varf ne-a fost usurat de privelistea de milioane: in orice parte ne uitam, eram uimiti de maretia muntilor, de cat suntem de mici noi oamenii si cat de departe putem ajunge intr-un timp relativ scurt. I-am aratat Marei Lacul Iezer ce are forma asemanatoare cu conturul hartii Romaniei si i-am povestit despre plantele octrotite din rezervatia naturala. A fost tare bucuroasa sa culeaga tot drumul afine proaspete (preferatele ei)!
Am ajuns pe varful Pietrosul Rodnei la fix inainte sa apara ceata, asa ca am putut vedea minunatia de priveliste exclusivista de la 2303 m inaltime. Pacat ca Mara a adormit pe ultima bucata de urcare, iar in varf, desi batea vantul destul de bine, ea dormea in spate la Steli fara nicio problema!
Coborarea si drumul de intoarcere au fost crunte, desi au durat semnificativ mai putin ca si timp. Insa picioarele mele erau amortite de durere si febra musculara.
Ne-am bucurat cu totii cand, dupa o zi luuunga si grea, dar asa de frumoasa, am mancat o ciorba buna si un peste prajit (apropo, in zona sunt foarte multe pastravarii) si apoi am plecat obositi spre casa!