DURATA TRASEU: 2 ore pe sens (poiană-lac) VÂRSTA COPIILOR: de la 3 ani START/FINISH: camping Poiana Pelegii CÂND SĂ MERGI CU COPIII: aprilie - octombrie CUM AJUNGI ACOLO: cu mașina (preferabil înaltă) TIPUL DE ACTIVITĂȚI: drumeție pe bolovani |
În primul weekend integral liber pentru mine, după 4 luni de curs online care m-a ținut în fiecare sâmbătă în fața calculatorului, am pornit spre Retezat, munții noștri de suflet! Aici, în urmă cu 11 ani, aveam să fiu cerută în căsătorie, după o altă vacanță ploioasă la cort prin Retezat <3
Pentru că urma oricum aniversarea noastră de bronz (8 ani de la căsătorie), ne-am propus să ne “bronzăm” într-un weekend prelungit la munte și să îi ducem pe copii pe cărările pe care le-am bătut și noi când eram mai tineri.
Am plecat din Cluj destul de târziu, așa că planul era să înnoptăm în Poiana Pelegii, iar a doua zi de dimineață să pornim spre Lacul Bucura, de unde să pornim în următoarele zile către vârful Retezat, vârful Păpușa și vârful Peleaga, dar și să vedem lacurile glaciare cu nume de fete din Parcul Național Retezat: Lia, Ana, Viorica, Florica.
Ajunși în poiană, am avut timp doar să găsim un loc cât de cât drept pentru cort, fiind destul de aglomerat. S-a lăsat seara și am mâncat bucatele calde care ne-au rămas de pe drum.
Apoi: surpriză! Au început cântecele de munte, iar copiii – în chicote de veselie – au zburdat înspre cabana refugiului, unde s-au strâns câțiva oameni ai muntelui cu chitara și voia bună.
Am ascultat și învățat câteva balade ale muntelui, dar și din folclorul studențesc. Cel mai mult le-a plăcut copiilor Carolina e studentă, căci s-au prăpădit de râs la versurile pline de umor, pe alocuri puțin deocheat!
Pe când ochișorii abia se mai mijeau sub pleoapele obosite, am dus copiii în cort, dar am continuat să ascultăm cântecele de munte până când somnul ne-a furat de tot.
Am avut câteva emoții pentru sacii de dormit ai copiilor, comandați online și livrați fix în dimineața în care am plecat la munte… era cât pe-aci să plecăm fără ei! Totuși, ne-am liniștit când i-am văzut pe copii cuibăriți în ei fără șosete în picioare și descoperiți, căci nah… se știe că ăștia micii au ceva termostat reglat diferit față de al nostru și ei nu suferă de frig așa cum o fac mamele, de exemplu.
De pe la ora 2 noaptea a început ploaia – la început așa, mai timid, apoi o ploaie serioasă, torențială, constantă. M-am trezit de multe ori și îi tot verificam pe toți, inclusiv pe Ollie, care dormea într-una din tendele cortului. Săracul de el era ud complet, deși avea o pătură impermeabilă (la care am renuțat apoi, căci era plină de apă și nu avea sens să o cărăm cu noi sus pe munte).
După ce am mâncat micul dejun în foișorul din camping, feriți de picuri, am tot sperat să treacă ploaia, ca să ne strângem cortul și să plecăm cu o stare de spirit bună. Ne gândeam în special la copii, pentru că era prima dată când ar fi cărat rucsacii lor cu echipament în spate pe tot traseul și știam că va fi greu pentru ei.
Dar vremea nu s-a lăsat, ceea ce era de așteptat. Ne-am hotărât să strângem tot și să pornim, cu gândul că se vor sparge norii în curând.
Așa s-a și întâmplat, iar la scurt timp după ce am plecat am tot început să dăm jos din haine, căci soarele se făcea simțit, pitit după norii de ploaie.
Era din ce în ce mai nădușeală, așa că într-un fel e bine că a plouat, altfel ar fi fost mult prea cald și sigur mai incomod de urcat pentru copii.
Cum dorește căprioara apa dulce din izvor, așa îți doresc eu ție mult noroc în viitor!
Căprioara asta mică a noastră nu s-a dat înapoi de la a bea apă direct din izvor, exact ca în poeziile de odinioară!
Pe drum, Mara a “scăpat” de încă un dinte din gingia de sus, așa că acum e știrbă de 3 dinți alăturați (pe ultimul îl pierduse într-o altă aventură, în Cheile Turenilor)!
De data asta ne-am adus aminte să luăm stickerele cu Familii aventuriere cu noi și le-am lipit pe stâlpi, ca să fie inspirație și pentru alte familii călătoare!
Am făcut multe pauze, de fiecare dată când micii aventurieri aveau nevoie de un moment de relaxare. Andrei ne-a suprins tura asta cu o energie de nedescris, nu l-am mai văzut niciodată așa de entuziasmat. Spunea întruna că el s-a antrenat împreună cu Matei, prietenul copiilor cu care am făcut multe alte drumeții, iar acum mușchii lui sunt din ce în ce mai puternici!
Mâțuca asta blondă în schimb, care altădată ar fi fost prima, înaintea tuturor, n-a fost într-o pasă bună. Pe ultima parte a traseului a trebuit să tragem de ea că să ajungem, altfel ar fi făcut pauze la tot pasul.
Pe când am ajuns la lacul Bucura, s-a pornit un vânt ce aducea și o ceață densă cu el, ne-am temut că o să plouă, așa că primul gând a fost să punem cortul, ca să avem unde să ne adăpostim.
Din fericire, nu a plouat chiar atunci, dar ne-am pregătit pentru orice eventualitate, iar cortul trebuia oricum să se usuce, după ce îl adunasem ud din Poiana Pelegii.
Între timp, copiii au uitat cu totul de oboseală când au văzut lacul și bolovanii imenși de la mal, unde s-au jucat ore în șir fără nicio plictiseală.
Acum 11 ani, când am fost cu Steli și cu prietenul nostru, Tudor, pentru prima dată în Retezat am campat tot aici, la lac. Într-una din serile friguroase de atunci, am mers cu Steli până la ciobanul cu oile de lângă lac (mai mult din dorința de a mă încălzi făcând mișcare).
Steli i-a cerut atunci niște lapte, pe care l-am încălzit într-o cană la primus. Țin minte că greu m-am lăsat convinsă că prin fierbere moare orice urmă de microb din lapte, căci nah… ciobanul nu era tocmai foarte curat…!
Nu mare ne-a fost mirarea să găsim același loc cu adăpostul ciobanului tot acolo, doar el cu oile lui lipseau, căci încă nu se întorseseră de la păscut.
E un sentiment tare fain să rememorezi toate detaliile din aventura de acum 11 ani și, mai ales, să revezi acum toate locurile pline de amintiri împreună cu copiii!
Curând, ploaia chiar s-a pornit și am avut parte de o priveliște minunată: soarele răzbătea printre picuri o lumină atât de jucăușă, încât ne-a luminat pe toți si efectiv nu aveai cum să nu te bucuri de moment!
Bineînțeles că Andrei și-a udat singurii păpuci cu care venise pe munte, după ce s-au jucat pe stâncile lunecoase de pe lac… Ne-am gândit că o să luăm fiecare doar o singură pereche de ghete, având bagajul destul de greu.
Pe el în schimb nu l-a dernajat, atâta timp cât era în continuă mișcare și se încălzea. Aveau amâmdoi o mulțime de cotloane de descoperit, așa că nu era timp să se îngrijoreze!
Am profitat împreună cu Steli de timpul liber pe care copiii ni l-au oferit, cât timp ei erau ocupați să decopere împrejurimile, și ne-am lăsat în voia amintirilor și am reușit chiar să și tragem un puiuț de somn de vreo 10 minute pe izolire în fața cortului, cât a fost puțin soare.
Dar apoi s-a lăsat seara și a venit ceața, era clar că mai aveam puțin timp ca să mânacăm fără ploaie, așa că am luat cina pe fugă, la țanc înainte ca primii stropi să ne trimită în ascunziș, la cort.
Restul zilei, până s-a înserat și ploaia s-a mai domolit, am jucat cărți împreună cu copiii. Mara a învățat Șeptică și am jucat câteva ture faine și luuuuungi, căci ea își dorea ca jocul să țină cât mai mult, nu să câștige!
Mai spre seară, am auzit din nou cântece de chitară dinspre refugiu, așa că am pornit-o înspre încolo, ca să învățăm împreună cu copiii cântecele de munte. La refugiu cânta trupa CALEnDAR, care a și filmat videoclipul de mai jos fix în zilele în care am fost și noi în Retezat!
A doua zi plănuiam să urcăm pe vârful Retezat (2482 m), dar vremea nu s-a arătat deloc ok… Fiind un traseu lung, de cam 4 ore pe sens, ne era teamă că o să fie prea periculos să mergem cu copiii, așa că am reconfigurat planul și am încercat să urcăm spre vârful Peleaga (2509 m).
Ceața și vântul nu s-au potrivit deloc bine cu starea de spirit a copiilor, așa că nu am forțat, mai ales că nici nu mai aveam haine uscate de schimb.
După mai mult de o jumătate de oră de cățărat spre vârf, ne-am decis să ne întoarcem. Vremea nu se îmbunătățea deloc, iar salvamontiștii cu experiență în schimbarea condițiilor meteo ne-au descurajat de tot: era clar că nu era momentul potrivit ca să mai rămânem.
Am fost destul de dezamăgiți să capitulăm, ne-am fi dorit să îi ducem pe copii pe muntele unde tati și mami și-au spus DA! acum 11 ani, dar cu vremea rea la munte nu e de joacă. Așa că ne-am împachetat rucsacii și cortul pe o ploaie ce nu se lăsa nicicum și ne-am întors spre Poiana Pelegii.
Să nu credeți că la coborâre a fost ușor! A fost dificil, pentru că eram cu toții supărați că nu mai putem rămâne, iar copiii erau deja obosiți după ce au făcut aproape jumătate din traseul spre vârful Peleaga, iar acum trebuiau să coboare prin ploaie spre drumul către casă…
Mi-am dat seama că trebuie să le distrag atenția de la greul ăsta al lor, așa că am început să le zic povești: Motanul încălțat, Rapunzel etc. I-am rugat pe ei să aleagă, iar eu turuiam întruna, ca să fie atenți la detaliile poveștii.
Norocul nostru a fost că pe traeeu era încă pliiiin de afine, așa că ne opream la tot pasul că să “alimentăm” 🙂
Per total, tura asta a fost plină de aventuri de care să ne aducem aminte peste ani și ani! Suntem încă uimiți de felul în care au urcat pe ploaie, plini de entuziasm, de joaca lor liberă și neînfricată pe stânci, de iubirea lor pentru natură și stat afară.
Partea frumoasă a acestei experiențe a fost că ne-am dat seama că natura e frumoasă în orice haine și faptul că suntem împreună, trăind și respirând aventura în cinci, face ca orice amintire să prețuiască și mai mult!