A aparut in viata noastra sub forma unui cadou! Era cel mai trist catel, cu niste ochi plangaciosi, cu urechi mari si un botic mic, dar era cel mai frumos beagle pe care il vazusem.
Ne-am indragostit pe loc de el si, chiar daca ne-a dat mult de furca, mai ales cat a fost pui, in continuare il vedem ca pe un membru de seama al familiei noastre – tocmai datorita lui blogul se numeste Aventuri in cinci (de unde si confuzia cum ca am fi cinci oameni in familie; ei bine, suntem doar patru + cel mai frumos catel!).
El ne-a facut mai responsabili zi cu zi, ne-a facut sa vedem viata cu alti ochi si sa depasim obstacole pe care ni le impunem din comoditate.
Te iubim, pitic mic!
***
Textul de mai sus (mai putin explicatia numelui blogului nostru) a fost scris acum 4 ani, pe vremea cand Ollie era singurul nostru copil, si bineinteles, centrul atentiei noastre. Imi aduc aminte cu asa mult drag si dor de vremurile cand eram noi trei, si peste tot pe unde mergem impreuna vedeam in ochii tuturor cat de mult il adora si cat e de diferit Ollie de alti catei din rasa Beagle. Sa va explic de ce.
Inca de la inceput l-am lasat liber, fara lesa, desi a fost al naibii de greu sa il facem sa revina la noi cand il plimbam pe-afara. Pana acum nu am intalnit pe niciun stapan de beagle care sa nu fie uimit de faptul ca il lasam liber (cum e posibil??).
Ollie e un spirit duplicitar: in casa e cel mai lenes catel, nu face decat sa doarma sau sa isi miste fundul pana pe terasa pentru apa sau mancare, iar in rest e un miracol cand mai vine cu cate o jucarie ca sa ne jucam cu el. Afara e cu totul alta poveste: ar cutreiera campiile si ar bate strazile la nesfarsit, daca s-ar putea. Nu de multe ori s-a si pierdut, insa de fiecare data am avut noroc si s-a intors (medalionul de la zgarda e de foarte mare folos, insa stie sa revina si singur, spre marea uimire a celor care il mai gasesc pe afara singur si au impresia ca a fost abandonat).
Am povestit mai demult intr-un articol publicat in evz.ro cum era viata noastra cu un animal de companie, ma bucur sa vad ca inca mai exista articolul online 🙂
Acum, cu inca doi copii in casa, locul lui Ollie s-a restrans considerabil: nu mai doarme de cativa ani cu noi in pat, nu se mai urca pe fotoliu sau pe canapele; in schimb are perna lui de print si stie sa se acopere singur cu patura, are toata casa la dispozitie sa se ascunda cand nu mai suporta galagia copiilor, dar cel mai important: are doi noi prieteni care il adora si il cauta mereu in joaca lor, ii pun mancarea in bol de dimineata si se cearta pentru a-l plimba in lesa cand iesim.
