foto: mirrorisim.com
Vă propun un experiment: notați pe o foaie de hârtie (sau în telefon, dacă vă e mai la îndemână) de câte ori pe parcursul unei zile rostiți cuvintele acestea: “abia aștept…“: să fac ceva, să mă văd cu cineva, să ajung undeva, și câte și mai câte.
Îmi aduc aminte și acum cu câtă nerăbdare așteptam următoarea perioadă din viața mea, mai ales atunci când copiii erau mici și zilele luuuungi și obositoare, și tot ce îmi doream era să treacă încă o zi și încă o săptămână și încă o lună până când… nici eu nu știam până când!
Aveam impresia că momentele frumoase din viața noastră urmează să vină și abia așteptam să ajung acolo. Tot timpul eram setată să ating următorul punct de referință și nu savuram clipele în totalitate, vedeam totul ca pe un fel de chin prin care trebuie să trecem ca să ajungem la zilele (mai) bune.
Atunci când copiii erau alăptați și se trezeau din jumătate de oră în jumătate de oră – uneori și mai des, alteori puțin mai rar – îmi ziceam: „Abia aștept să doarmă toată noaptea și să mă pot și eu odihni!”. Copiii au crescut și nu mai sunt alăptați, dar se trezesc în continuare noaptea, așa că abia aștept–ul a fost pe degeaba…
Atunci când copiii erau mici și nu stăteau singuri în fund sau nu vroiau să meargă decât de mână, deși știau deja să pășească singuri, îmi ziceam: „Abia aștept să îi las jos din brațe, să nu mai fie așa dependenți de mine!”. Acum, când copiii mei sunt poza explicativă a noțiunii de independent din DEX, îmi doresc să mai stea lipiți de mine și să îi adulmesc cu nestaț…
Atunci când tot timpul meu era dedicat doar lor, și tânjeam după câteva ore libere, mă gândeam: „Abia aștept să am timp doar pentru mine, în care să nu aud niciun <<Mami! Mami? Mami??>>”. Acum, când în sfârșit pot să stea singuri și cu bunicii, prietenii sau o bonă de ocazie, iar eu pot să am 2-3 ore doar pentru mine, stau și mă întreb stingheră ce să fac cu atâta timp liber doar eu cu mine??
Acum, după peste 3 ani și jumătate de când sunt mama a doi copii minunați și după nenumărate revelații pe plan spiritual, simt că toate gândurile astea ne împiedică să trăim cu adevărat fiecare perioadă a vieții noastre. Văd în jurul meu acum oameni care trec prin ce am trecut și noi: nopți nedormite, zile cu nenumărate reprize de plâns, mese gătite sănătos și refuzate fără niciun drept de apel, conectare pierdută cu copilul sau cu soțul. Toate ne afectează starea de zen atât de necesară pentru ca lucrurile să meargă bine.
O bună prietenă mi-a spus cândva:
“Binele atrage bine și răul atrage rău.”
La început mi s-a părut a fi un fel de predică pozitivistă, dar, pe măsură ce timpul trece, îmi dau seama că așa este – de noi depinde cum ne poziționăm în raport cu toate prin care trecem în viața noastră.
Dacă vreau să văd partea rea, cea care iese cel mai ușor în evidență, atunci mintea mea asta va și face: voi vedea toate aspectele negative din tot ce ma înconjoară, iar în final mă voi încărca de mult negativism și energia îmi va fi secată de tot, fără să o pot controla eu.
Dacă aleg să văd partea bună, căci cu siguranță că în orice situație, oricât de neagră sau grea ar părea inițial, există ceva pozitiv, atunci creierul meu va fi antrenat să își “ungă” rotițele pentru a mișca tot mecanismul necesar pentru ca lucrurile să funcționeze optim.
Simt că m-am lecuit de “abia aștept“-ul pe care îl trăiam zilnic, însă știu sigur că mai am de lucrat la a descoperi lucrurile pozitive din fiecare experiență. Dar vestea bună este că avem alături de noi pe cei mai buni învățători din lume pentru asta: pe copiii noștri puri!