Cum ne jucam noi fara jucarii

Aventuri in cinci - Cum ne jucam noi fara jucarii

Copilaria mea e presarata cu amintiri despre jucariile pe care parintii nostri ni le „varsau” dintr-o plasa mie si surorii mele. Pe vremea noastra, desi aveam o camera a copiilor, nu exista totusi o etajera sau o comoda unde sa ne tinem jucariile la indemana, asa ca solutia salvatoare a parintilor nostri a fost ca sa le punem la gramada in vreo 2 plase mari.

Spatiul de joaca al Marei a suferit mai multe schimbari: cat a fost bebe, nu prea avea nevoie de mare lucru, nici nu i-am cumparat decat o salteluta de activitati in care a stat relativ putin. A inceput sa tot primeasca tot felul de jucarii: de dentitie, de plus, cu butoane si muzica, de manuit, de citit, asa ca le-am „organizat” pe toate intr-o cutie.

Curand mi-am dat seama ca nu e o solutie pe termen lung, asa ca am investit in prima etajera in stil Montessori (cu rafturile expuse, ca sa isi poata alege ea singura dintre jucariile pe care ocazional i le mai roteam eu). Dupa prima aniversare, au aparut in peisaj multe jucarii mai voluminoase (masinuta cu melodii, carucior cu bebelus, cutii de tot felul, carti tot mai multe etc. etc.), asa ca ne-am dat seama ca nu e suficienta nici etajera simpla pe care o aveam.

In jurul varstei de 2 ani, am reorganizat intreaga noastra biblioteca si implicit si cartile copiilor, si am trecut la o etajera 4×4 de la ikea, pe care am aranjata-o tot in stil Montessori, cu putina groaza ce-i drept, pentru ca ma gandeam ca o sa fie goala mai tot timpul, iar cartile, jucariile si cutiile o sa fie in mijlocul casei. Din fericire, nu e (chiar) asa, sunt destul de rare momentele in care sunt mai mult de 3-4 jucarii/jocuri in desfasurare – si asta se intampla exclusiv cand copiii se joaca cu tata sau nu sunt eu prin preajma.

Cand plecam de acasa, NU luam niciodata jucarii dupa noi (cel mult un bebelus sau o papusica, de care Mara trebuie sa aiba grija pana venim acasa). Nu plecam cu geanta de jucarii dupa noi, nu fac crize daca vad ca alti copii au nu stiu cate jucarii si ei nu au niciuna, cel mult le cerem impreuna cu mami sau tati si le imprumutam, iar la plecare le inapoiem (uneori cu greu, dar intotdeauna le dam inapoi). Repetam de cand erau mici acelasi scenariu si in timp s-au obisnuit, iar pentru ca nu le-am interzis niciodata sa puna mana pe jucarii in magazine sau in parc, putem supravietui fara sa cumparam cate ceva la fiecare iesire. Le explicam ca jucaria nu e a noastra, dar putem sa o vedem si apoi o lasam la locul ei. Pana acum a functionat perfect, fara scene de plans si urelete.

Ce facem noi cand iesim pe afara si nu avem jucarii la noi? Improvizam:

  • La groapa de nisip orice bat, ramurica cu frunze, floare, cutie, dop sau con se transforma in „ceva”, creeam o poveste pe marginea lor si uite cum se distreaza copiii cand nu avem cu noi jucariile de nisip.
  • Cand Mara vrea sa deseneze pe asfalt si nu avem creta colorata la noi, folosim o bucatica de tigla gasita pe jos, sau o bucatica de BCA.
  • Dupa ploaia de vara, cand nu avem cizmele de cauciuc in picioare, ne jucam in balta cu apa aruncand pietricele si facem concurs: care arunca mai departe, care pietricica face ‘pleosc’ mai tare, cine arunca cea mai mica/mare piatra etc. etc.
  • Tot dupa ploaie, iesim sa cautam melci si sa povestim cu ei: oare unde vrea sa mearga melcul asta? oare ce a papat?
  • Din petricele facem turnulete sau castele, sau garaje unde „parcam” barcute facute din coji de nuca sau masini din bucati de lemne.
  • Pescuim cu undita facuta din o crenguta subtire:
Aventuri in cinci - Cum ne jucam noi fara jucarii
Aventuri in cinci - Cum ne jucam noi fara jucarii
Aventuri in cinci - Cum ne jucam noi fara jucarii

De multe ori s-a intamplat ca unii copii care au venit in parc cu jucariile lor, si ne-au vazut cum ne distram, sa vina sa se joace cu noi, spre supararea parintilor, care ii indemnau sa se intoarca (uneori chiar si singuri) la jucariile lor, sa stea deoparte de „mizeriile” alea…

Sunt si momente in care nu avem la indemana nici macar jucariile astea naturale, asa ca improvizam mai departe. Va scriu mai jos cateva exemple, ca sa stiti si voi ce sa faceti cu copiii data viitoare cand puiul devine nerabdator in timp ce voi, parintii, faceti ceva ce implica maini ocupate:

  • „1, 2, 3, la perete STOP!” – de departe cel mai amuzant joc pentru ei la varsta asta, il jucam si cand suntem in casa si avem chef de o harjoneala, si cand am nevoie de putina liniste pentru ca sa ma concentrez sa pun mancarea la foc, si cand suntem afara si trebuie sa asteptam de exemplu la casa de marcat si in special Mara nu mai are rabdare. Ideea e simpla: cand spunem 1, 2, 3, la perete STOP! si aratam cu degetul spre o persoana, acea persoana trebuie sa „inghete”, adica sa nu mai miste deloc. De fiecare data iese cu rasete, pentru ca intotdeauna persoana se misca (sau daca nu, o facem noi sa se miste!), si uite cum radem cu totii cu gura la urechi!
  • Numaram obiectele de o anumita culoare – asta a inceput sa ii placa Marei dupa ce a invatat sa numeasca mai multe culori. Jocul asta il facem cand avem de mers mult pe jos sau cu busul si vedem multe masini, alegem o culoare si le numaram pe toate care ne ies in cale.
  • Cantam si dansam cat mai haios – daca e ceva care m-a salvat intotdeauna, dar intotdeauna, a fost cantatul. Asa, cu vocea mea afoana cu tot, copiilor le place. Si stiti ce? Totul sta in intonatie, mimica si zambet 🙂 Nu as fi crezut ca un cantecel stupid, inventat pe loc (chiar despre situatia in cauza) poate sa aduca zambete pe fete triste si planse, iar cateva miscari si harjoneli pot destresa atat de repede un copil suparat!
  • „Fara pupici!” – e un joc pe care l-am initiat dupa ce am observat ca pe Mara o deranja sa o sarut fara oprire (pai ce sa fac daca e asa o dulceata de fata?!) si atunci m-am hotarat sa ii respect dorinta si am inceput sa joc eu rolul ei de fetita imbufnata. Pornind de la replici ca si: „Fara pupici! Nu mai vreau niciun pupic! Ce-i asta, domnule? Toata ziua tot un pupic… m-am saturat! Nu mai vreau niciun pupic!„, urmate de stersul pupicilor de pe obraz, maini, picioare etc., pana la suflatul pupicilor de pe tot corpul… in fine, ati prins ideea! Nu va povestesc cat e de incantata de jocul asta si cum vine acum singura ca sa imi dea mici sarutari, tocmai ca sa ne harjonim si sa radem de cum incerc eu sa scap de pupicii ei si nu reusesc!

Sunt sigura ca aveti si voi multe exemple de jocuri „salvatoare de moment”, asa ca va invit sa le povestiti cu noi!

Facebook Comments